NT3

 

Nicolae Titulescu (1882–1941), jurist, economist, diplomat, om politic şi de stat român, prestigioasă figură a vieţii politice interne, dar şi a politicii externe, nume de referinţă al scenei politice internaţionale din prima jumătate a sec. XX.

Erudit, specialist de marcă în dreptul civil şi în dreptul internaţional public, umanist, democrat.

Ministru de Finanţe în două rânduri (1917; 1920–1921); trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Londra (1921–1927; 1928–1932); ministru de Externe, în mai multe rânduri, în perioadele 1927–1928; 1932–1936.

Membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920); co-semnatar al Tratatului de la Trianon; delegat şi participant al României practic la toate sesiunile Adunării şi Consiliului Societăţii Naţiunilor în perioada 1920–1936, până când este eliminat din viaţa politică, ca urmare a presiunilor statelor totalitare şi a intrigilor interne.

A avut un rol important – la toate conferinţele internaţionale ale epocii – în probleme ca: reparaţii de război, regimul minorităţilor; crearea şi consolidarea structurilor subregionale şi regionale de securitate; definirea agresiunii; scoaterea războiului în afara cadrului legal; încheierea unor tratate bilaterale cu vecinii; combaterea terorismului internaţional; eliberarea relaţiilor economice şi  financiare de constrângeri desuete; codificarea dreptului internaţional etc.

A avut relaţii de colaborare şi prietenie cu toată elita politică internaţională a primei jumătăţi a sec. XX.

A fost considerat, pe drept, unul dintre părinţii Pactului Societăţii Naţiunilor şi sufletul viu al Genevei.

Contemporaneitatea îi recunoaşte titlurile de mare Român, mare European, mare Contemporan.

Preşedinte, în două rânduri, succesiv, caz fără precedent, al sesiunilor XI şi XII ale Adunării Societăţii Naţiunilor, în 1930–1931.

Co-autor al Convenţiei pentru definirea agresiunii (1933).

Rol esenţial în crearea şi consolidarea Micii Înţelegeri (1933) şi a Înţelegerii Balcanice (1934).

Preşedinte, în 1935, al Consiliilor Permanente ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice.

Membru, vicepreşedinte şi preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale de la Paris.

Membru al Comisiei de Cooperare Intelectuală Internaţională (precursoarea Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură – UNESCO).

Membru al Academiei Române.

Doctor honoris causa al Universităţilor din Atena şi Bratislava.

În 1935 a fost propus ca laureat al premiului Nobel pentru Pace.

La aniversarea centenarului său, în 1982, i s-a atribuit titlul de „Om al secolului pentru pace şi înţelegere internaţională“, act de rezonanţă mondială.

A fost condamnat la moarte de regimurile totalitare, de partidele şi facţiunile fasciste şi pro-fasciste.

A murit în exil.