Introducere

Doi ani, mii de morţi, un conflict sectarian regional în expansiune şi milioane de refugiaţi – războiul din Siria afectează comunitatea internaţională tot mai mult pe măsură ce avansează. Încrezători, la un moment dat, în scenariul unei victorii rapide, aliaţii externi ai opoziţiei s-au plasat într-o paradigmă periculos de departe de realitate, anume aceea că presiunea militară va forţa regimul lui Bashar al-Assad să-şi modifice strategia astfel încât fie îşi va negocia demisia, fie se va confrunta cu fisuri interne care vor îi vor determina prăbuşirea. În contrapartidă, acest scenariu, susţin unii analişti, a determinat Iranul, Hezbollah şi Rusia să facă tot posibilul să ajute regimul din Damasc să supravieţuiască şi să îngenuncheze opoziţia armată. La acest lucru se adaugă şi acţiunile stângace ale unei opoziţii siriene în exil care pare să se lupte pentru o putere pe care nu a cucerit-o încă.

Opţiunile care ar trebui să domine dezbaterea privind soluţionarea acestui conflict nu ar trebui să aibă drept rezultat adâncirea crizei, ci o “ieşire” credibilă pentru toţi actorii implicaţi, atât din interiorul Siriei, cât şi din rândul comunităţii internaţionale. Dacă scopul este acela de a pune capăt războiului, alegerea ar putea fi între o intervenţie militară masivă (cu riscuri şi incertitudini) şi o soluţie agreată în comun de Statele Unite şi Rusia. În mod evident, cea din urmă este de preferat deşi pare iluzorie. Este greu de crezut că regimul la putere în Damasc şi opoziţia armată vor conveni asupra unei formule de partajare a puterii iar marii rivali ai celor două tabere (sub influenţa Iranului şi a Arabiei Saudite) se vor pune de acord cu o Sirie care nu aparţine niciuneaia dintre ele. Status quo-ul actual nu face decât să perpetueze o confruntare de forţe a căror unice victime sunt înşişi cetăţenii sirieni.

Ideea că acest conflict este un fel de zero-sum game în care victoria unei părţi este eşecul celeilalte este greşită. Atât forţele guvernamentale cât şi rebelii domină în unele zone dar sunt fragile în altele. Ambele tabere şi-au consolidat poziţiile în teren şi se bucură de suficient sprijin intern dar şi extern pentru a rezista. În această situaţie, câteva întrebări necesită răspuns: Ce fel de soluţie de partajare a puterii poate fi găsită pentru a proteja în egală măsură regimul lui Assad dar şi interesele opoziţiei? Ce fel de stat poate rezulta în urma unui proces politic şi să reprezinte fundamentul pentru o soluţie de durată? Există un mod de a acomoda interesele rivale din regiune?

Cronologia conflictului

martie 2011 – are loc la Damasc protestul „Ziua Demnităţii”, în cursul căruia se solicită eliberarea deţinuţilor politici. În aceeaşi zi, la Dara’a, un număr de participanţi la un miting sunt ucişi de forţele de securitate guvernamentale, ceea ce provoacă ciocniri violente.

mai 2011 – tancurile armatei pătrund în Homs, Dara’a şi în zone din Damasc în încercarea de a reprima manifestaţiile anti-guvernamentale. Statele Unite decid înăsprirea sancţiunilor aplicate Siriei.

iulie 2011 – Preşedintele Bashar al-Assad îl demite pe guvernatorul regiuni Hama. Guvernul trimite trupe şi sunt anunţate sute de victime.

august 2011 – Preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, cere pentru prima dată demisia lui Assad şi semnează ordinul prin care sunt îngheţate toate activele guvernului sirian aflate sub jurisdicţie americană.

noiembrie 2011 – Liga Arabă suspendă calitatea de membru a Siriei şi impune sancţiuni, acuzând guvernul lui Assad că a eşuat în implementarea unui plan de pace. Armata Siriană Liberă (ASR) reuşeşte o ofensivă majoră asupra unei baze militare de lângă Damasc.

februarie 2012 – Rusia şi China blochează la ONU adoptarea unei rezoluţii care să condamne acţiunile Siriei. Statele Unite îşi închid ambasada de la Damasc, din motive de securitate. O zi mai târziu, guvernul continuă să asedieze oraşul Homs. Organizaţiile pentru drepturile omului susţin că cel puţin 200 de oameni au fost ucişi de armata siriană.

aprilie 2012 – se conturează un acord de încetare a focului negociat sub egida ONU, după ce guvernul lui Assad anunţă că a recâştigat controlul asupra teritoriului sirian. Forţele rebelilor dezmint informaţia, pretinzând că forţele guvernamentale continuă să măcelarească civili şi să le atace poziţiile.

iunie 2012 – ONU îşi suspendă misiunea în Siria la 16 iunie, declarând că escaladarea violenţelor pune în pericol securitatea membrilor săi. La 21 iunie, forţele siriene guvernamentale doboară un avion turcesc, determinând o reuniune de urgenţă a NATO.

iulie 2012 – uciderea a 200 de civili în Tremeh determină un val de critici din partea comunităţii internaţionale. La 18 iulie, ASR bombardează sediul Securităţii Naţionale din Damasc, atac soldat cu moartea unor înalţi oficiali ai guvernului preşedintelui Assad.

august 2012 – Consiliul ONU pentru drepturile omului acuză armata siriană de crime de război împotriva a mai mult de 100 de civili, dintre care jumătate copii, în atacul împotriva satului Houla, în mai 2012.

decembrie 2012 – rebelii cuceresc suburbiile Damascului, preiau controlul asupra unei baze militare şi se apropie de aeroport.

ianuarie 2013 – cadavrele a cel puţin 65 de civili sunt descoperite în oraşul Alep, multe dintre ele prezentând urmele unor execuţii sumare, conform unor reprezentanţi ai opoziţiei.

februarie 2013 – este detonată o maşină-capcană în apropierea unui punct de control situat în apropierea sediului Partidului Baas, în Damasc, atac soldat cu zeci de morţi şi peste 200 de răniţi.

februarie 2013 – rebelilor li se livrează armament greu într-un efort al comunităţii internaţionale de a re-echilibra raportul de forţe şi de a întări aripa moderată din ASL.

martie 2013 – după cucerirea, de către ASL, a localității Raqqa, avioanele siriene bombardează oraşul. Coaliţia de opoziţie îl alege pe Ghassan Hitto drept lider ad interim. Între timp, Frontul Al-Nusra[2] depune eforturi pentru instituirea legii islamice în zonele controlate de rebeli.

aprilie 2013 – Marea Britanie şi Franţa informează ONU că există dovezi credibile conform cărora Siria a utilizat arme chimice împotriva rebelilor.

5 mai 2013 – atacuri aeriene israeliene asupra unui depozit cu rachete Fateh-110, care ar fi putut ajunge în mâinile luptătorilor Grupării Hezbollah, conform unor surse din regiune.

19 mai 2013 – Hezbollah trimite mii de luptători în sprijinul forţelor lui Assad şi luptă împotriva rebelilor în anumite zone din oraşul de frontieră Quasir.

27 mai 2013 – Uniunea Europeană decide ridicarea embargoului privind aprovizionarea cu arme a opoziţiei siriene, însă menţine sancţiunile împotriva regimului Assad.

5 iunie 2013 – după luni de lupte grele, forţele Hezbollah ajută armata siriană să captureze oraşul Qusair.

iunie 2013 – violenţele din Siria au provocat, conform ONU, moartea de 93.000 de civili.

13 iunie 2013 – Statele Unite concluzionează că guvernul sirian a utilizat arme chimice împotriva forţelor de opoziţie iar Preşedintele Obama autorizează ajutorul militar direct către rebeli, conform Casei Albe.

iulie 2013 – Ahmad al-Jarba, lider al unui trib puţin cunoscut din estul provinciei Hasakah, este ales şeful Coaliţiei Siriene de Opoziţie.

21 august 2013 – opoziţia siriană acuză guvernul de atacuri cu arme chimice în suburbiile Damascului, soldate cu moartea unui număr important de civili.

26 august 2013 – inspectorii ONU vizitează una dintre suburbiile Damascului în care s-ar fi folosit arme chimice. Convoiul oficial este atacat în momentul în care încearcă să ajungă într-unul dintre oraşele afectate.

27 august 2013 – înalţi oficiali americani susţin că Preşedintele Obama ia în considerare o intervenţie militară în Siria, de scurtă durată şi cu scopul limitat de a pedepsi atacurile şi de a descuraja alte acţiuni similare.

30 august 2013 – un raport al serviciilor secrete americane indică faptul că atacul cu arme chimice din Damasc a ucis 1.429 de civili. Evaluarea arată că oficialii americani au reuşit să determine faptul că atacul a fost iniţiat de forţele militare guvernamentale.

31 august 2013 –Preşedintele Obama declară că Statele Unite au o responsabilitate morală de a interveni militar în Siria însă că nu vor iniţia aceasta acţiune fără o autorizare prealabilă a Congresului.

9 septembrie 2013 – Rusia şi Siria salută ideea de plasa arsenalul chimic sub control internaţional, evitând atacul militar american.

16 septembrie 2013 – inspectori ai ONU redactează un raport din care reiese că există „dovezi clare şi credibile” că rachete cu gaz sarin au fost folosite în atacul din 21 august din suburbiile Damascului.

Poziţionări înaintea Summit-ului G20

La 26 august, Departamentul de Stat al SUA a amânat, din cauza „consultărilor continue” cu privire la atacul cu arme chimice din Siria, întrunirea americano-rusă de la Haga, programată pentru 28 august 2013, la care urmau să participe importanţi diplomaţi din Statele Unite şi Rusia (subsecretarul american de stat pentru afaceri politice, Wendy Sherman, ambasadorul american în Siria, Robert Ford, şi vice-miniştrii ruşi de externe, Ghennadi Gatilov şi Mihail Bogdanov). Scopul întâlnirii era acela de a dezbate planurile de organizare a unei conferinţe internaţionale de pace privind încheierea războiului civil din Siria.

Rusia „regretă” că Statele Unite au decis să amâne o reuniune bilaterală privind Siria, a anunţat adjunctul ministrului rus de externe, Ghennadi Gatilov. „Elaborarea mecanismelor unei reglementări politice în Siria ar fi fost extrem de utilă chiar acum, în timp ce ameninţarea unei acţiuni armate planează asupra acestei ţări”, a adăugat el.[3]

Pe de altă parte, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Jay Carney, potrivit “CNN International”, a afirmat că regimul de la Damasc este responsabil de atacul chimic: „După cum am subliniat la 26 august, serviciile americane de informaţii lucrează la un raport cu privire la situaţia din Siria pe care îl vom da publicităţii după ce îl vom primi. (…) Nu există nicio îndoială că, la 21 august 2013, au fost utilizate arme chimice la scară largă în apropiere de capitala Damasc, (…) regimul sirian fiind responsabil de derularea unui asemenea atac. Deţinem informaţii cu un grad ridicat de credibilitate referitoare la faptul că regimul sirian a folosit deja arme chimice în acest conflict, având în vedere că deţine controlul asupra depozitelor cu arme de acest gen din ţară.“[4]

“The Washington Post”, în 27 august 2013 întăreşte declaraţiile purtătorului de cuvânt: “Administraţia Obama are în vedere o acţiune militară împotriva Siriei cu scop şi durată limitată, menită a servi drept repercusiune pentru utilizarea de către Damasc a armelor chimice şi ca mijloc de intimidare, (…) au declarat importanţi oficiali din cadrul Administraţiei SUA”.

Secretarul de stat american al apărarii, Chuck Hagel, vine să confirme, prin intermediul postului britanic de televiziune BBC, că “SUA este pregătită să lanseze un atac asupra Siriei“.[5]

La acelaşi post de televiziune, premierul David Cameron şi ministrul de externe, William Hague, s-au exprimat[6] clar că Marea Britanie are în vedere un răspuns fără sprijinul unanim al ONU, în acest sens fiind rechemat în sesiune Parlamentul (care s-a pronunţat ulterior, la o diferenţă mică de voturi, împotriva intervenţiei militare în  Siria).

Postul de radio “Vocea Rusiei” a făcut cunoscută poziţia Moscovei, prin intermediul ministrului sirian de externe, Walid Al Mouallem, care a declarat că “Rusia nu va lăsa fără sprijin guvernul sirian”. (…) De asemenea, Mouallem a declarat că „de agresiunea împotriva Siriei şi de continuarea conflictului pe pământul sirian, este interesat mai presus de toate un singur stat – Israelul”. Potrivit ministrului, decizia SUA de a amâna negocierile cu Rusia programate pentru miercuri, consacrate reglementării politice a crizei siriene, se explică prin influenţa Israelului.”[7]

Premierul francez Jean-Marc Ayrault a declarat că lipsa de reacţie la situația din Siria ar însemna “închiderea uşii pentru o soluţionare politică a conflictului[8], singura care ar da rezultate şi care, în opinia sa, ar duce la renunţarea la putere a preşedintelui Bashar al-Assad. “Da, soluţia la criza siriană va fi politică şi nu militară. Dar să privim realitatea în faţă: dacă nu oprim astfel de acţiuni ale regimului, nu va fi o soluţie politică (…) Lipsa de reacţie pune în pericol pacea şi securitatea în întreaga regiune“, a declarat el în faţa parlamentului francez, în cursul unei dezbateri fără vot, adăugând că Parisul „mizează pe sprijinul” europenilor şi al Ligii Arabe, în cazul unei intervenţii armate în Siria.

Poziţia liderilor şi a ţărilor la Summit-ul G20

Atât preşedintele american, cât şi cel rus, au subliniat că situaţia din Siria ar putea crea un precedent periculos dar şi-au susţinut punctele de vedere cu argumente contrastante care, paradoxal, au un numitor comun – ONU.

Barack Obama a declarat: „Există o serie de ţări care cred, ca principiu, că intervenţia militară trebuie să treacă prin Consiliul de Securitate al ONU. Există altă tabără – şi aici mă includ şi pe mine (…) – care crede că dacă suntem hotărâţi în a interzice utilizarea armelor chimice iar acţiunea Consiliului de Securitate, în această chestiune, este paralizată, atunci este necesară o reacţie a comunităţii internaţionale care să vină din afară. (…) Aş prefera o soluţie multilaterală, intermediată de Naţiunile Unite. Însă, la urma urmei, (…) atunci când există o situaţie care se abate de la o normă atât de serioasă iar comunitatea internaţională este paralizată şi îngheţată şi nu acţionează, norma începe să devină inaplicabilă. Şi dacă norma nu funcţionează atunci alte norme şi interdicții încep să nu mai funcţioneze iar asta face ca lumea să fie mai periculoasă. (…) Dacă vom ajunge să folosim Consiliul de Securitate nu ca mijloc de întărire a dreptului internaţional, ci mai degrabă ca o barieră în calea acţiunii în spiritul dreptului şi normelor internaţionale, atunci cred că oamenii, pe bună dreptate, vor deveni sceptici în ceea ce priveşte viabilitatea sistemului.”[9]

Vladimir Putin a declarat că „utilizarea forţei împotriva unui stat suveran este posibilă numai în caz de auto-apărare, dar Siria nu atacă Statele Unite. Singura raţiune posibilă pentru a intervenţie militară ar putea fi o decizie a Consiliului de Securitate al ONU. Aşa cum afirma un participant la discuţie, cei care acţionează în alt mod se plasează ei înşişi în afara dreptului internaţional[10].

Preşedintele Chinei, Xi Jinping, nu s-a angajat public cu declaraţii în favoarea vreuneia dintre părţi. Delegaţia pe care a condus-o la Sankt Petersburg a emis semnale în ambele direcţii,  susţinând opoziţia Kremlinului faţă de o operaţiune aeriană declanşată fără sprijinul Consiliului de Securitate al ONU, dar şi exprimând convingerea că forul menţionat al Naţiunilor Unite trebuie să găsească o soluţie nouă, diferită de ceea ce a făcut până acum.

Reuniunea G20 s-a încheiat cu scorul de 11-9. Australia, Canada, Franţa, Italia, Japonia, Coreea de Sud, Arabia Saudită, Spania, Turcia şi Marea Britanie s-au alăturat SUA, acuzând guvernul sirian de utilizarea armelor chimice, în atacul efectuat în luna august asupra unor civili. Cei 11 au cerut un răspuns internaţional faţă de conduita internă a administraţiei preşedintelui Siriei, Bashar al- Assad.

Alte poziţii în legătură cu conflictul sirian

Iran[11] – Regimul lui Assad și Iranul sunt legate prin aceeași identitate sectariană care îi distinge de musulmanii sunniți. Assad provine din comunitatrea alauiților, ale cărei convingeri se revendică din șiism, religie predominantă în Iran. Pe lângă factorii geopolitici, această legătură a ajutat Iranul și Siria să depășească atât diferențele arabo-persane care i-ar fi putut despărți, precum și contrastul dintre natura islamistă a regimului de la Teheran și domnia seculară a lui Assad. Mai mult, tatăl lui Bashar al-Assad, Hafez al-Assad, a susținut Iranul în timpul războiului cu Irakul, în anii ’80.

O altă legătură dintre cele două țări s-a creat tot în anii ’80, când clericii șiiți libanezi s-au organizat în ceea ce mai târziu se va numi Hezbollah, o grupare care s-a identificat ca fiind ”mișcarea de rezistență” la Israel. Atât Iranul cât și Siria au văzut în Hezbollah modalitatea de a pune presiune pe Israel în încercarea lor de a-și atinge interesele în regiunea Orientului Mijlociu.

Există evaluări[12] conform cărora Iranul susține regimul sirian prin finanțare, arme și luptători, pe baza unor vechi acorduri de apărare dintre cele două țări. Unii afirmă că Iranul a pus la dispoziția regimului lui Assad consultanți militari și membri ai Corpului Gărzii Revoluționare Islamice, lucru fără precedent. De asemenea, Iranul ar fi convins militanții Hezbollah să se implice direct în conflict, de partea președintelui Assad, prin desfășurarea de efective ale milițiilor șiite irakiene. În general, experții și oficialii sunt de acord că Teheranul aprovizionează substanțial cu armament trupele guvernamentale siriene. Nici sursa, nici valoarea acestor livrări nu este cunoscută.

Uniunea Europeană și NATO  – Statele UE au admis că regimul Assad se face vinovat de atacul cu arme chimice din 21 august 2013 și au cerut o reacție internațională ”clară și fermă”. În ceea ce privește, însă, tipul acestei reacții, există dezacorduri vizibile iar scenariul unei intervenții militare provoacă neîncredere. În consecință, nu se profilează o operațiune împotriva Siriei sub egida UE sau a NATO. Liderii europeni au subliniat importanța ONU, susținând că nicio acțiune împotriva guvernului de la Damasc nu trebuie luată înaintea raportului acestei organizații privind atacul cu arme chimice. Conform Departamentul de Stat american[13], următoarele țări și-au manifestat ”public și direct” susținerea în favoarea unei intervenții militare: Albania, Kosovo, Danemarca, Franța, Polonia, România și Turcia. Franța pare a fi unica țară membră a UE care ar putea lua în considerare participarea la o astfel de intervenție militară, deși a declarat că nu va acționa singură.

Turcia – Încă din 2011, premierul Erdogan a solicitat o intervenție a Națiunilor Unite. Turcia a afirmat că ”va lua parte” la orice coaliție internațională împotriva Siriei, care nu va trebui să fie doar o acțiune de o zi, pe sistemul ”atacă și retrage-te”, ci va trebui să oprească baia de sânge și să slăbească regimul până când acesta va ceda[14]. Lăsând la o parte preferința lui Erdogan pentru o reacție militară americană fermă, tipul și obiectivele Turciei rămân neclare. E drept, această țară găzduiește o importantă bază militară a NATO însă există serioase sensibilități și vulnerabilități potențiale față de țările vecine și de comunitatea kurdă din regiune care ar putea afecta participarea directă la o eventuală operațiune militară. Erdogan însuși nu s-a exprimat clar în privința modului în care Turcia ar urma să fie implicată, afirmând că ”în funcție de circumstanțe”, se va stabili dacă va fi vorba de ”participare militară directă sau doar de susținere logistică”[15]. Opoziția de la Ankara a avertizat în legătură cu riscurile unei intervenții militare și a insistat că, în conformitate cu legislația națională, utilizarea spațiului aerian sau terestru turc de către trupe străine necesită autorizarea Parlamentului. Este de menționat faptul că, în 2003, acesta a votat împotriva invaziei americane împotriva Irakului de pe teritoriul Turciei.

Statele arabe – Până recent, Qatar-ul a susținut ferm Frăția Musulmană siriană în exil, precum și alte grupări cu orientare islamistă. Se pare, însă, că această susținere este re-evaluată.  Arabia Saudită a adoptat o atitudine mai rezervată. Există analize conform cărora entități private din statele arabe din Golf continuă să susțină logistic și politic grupările extremiste din Siria. Egiptul, unde s-a instalat un regim militar după răsturnarea de la putere a președintelui Morsi, ar fi și mai puțin înclinat decât Arabia Saudită să-i susțină pe rebelii sirieni islamiști suniți. În declarațiile publice, numeroase state arabe sunt ezitante în a agrea o posibilă intervenție militară în Siria. Totuși, la 27 august a.c., Liga Arabă, a solicitat Consiliului de Securitate al ONU să ”depășească dezacordurile dintre membrii săi” și ”să ia toate măsurile necesare împotriva responsabililor de atacul cu arme chimice”.

Israel – Statele Unite sunt conștiente că o eventuală intervenție militară împotriva Siriei ar provoca atacuri din partea Siriei, Iranului și a Hezbollah împotriva Israelului și a aliaților SUA în zonă (Turcia, Iordania și statele arabe din Golf).  Israelul a lansat atacuri aeriene limitate asupra Siriei în acest an, pentru a împiedica transferul de armament către Hezbollah. În ciuda declarațiilor premierului Benjamin Netanyahu de a vedea o reacție internațională la folosirea armelor chimice în Siria, există unele evaluări conform cărora unii oficiali israelieni ”nu doresc răsturnarea lui Assad”[16], luând în calcul ceea ce se va întâmpla după acest moment și ”nedorind să creeze senzația că sunt implicați în politica americană sau în războiul civil din Siria”. Oricum, oficiali sirieni și libanezi au anunțat[17] deja că, în ipoteza unei intervenții militare americane de durată asupra Siriei care ar avea drept scop schimbarea echilibrului de forțe, Israelul va fi o țintă. Un oficial militar israelian a estimat că probabilitatea ca Israelul să fie atacat este destul de scăzută, deoarece adversarii săi nu vor risca o escaladare și o extindere a conflictului dincolo de nivelul și scopul actual[18].

Legalitatea unei posibile intervenţii militare în Siria

Una dintre caracteristicile dezbaterii privind legalitatea unei intervenții militare împotriva Siriei a fost amestecul semantic. Justificarea a fost ambalată în noțiuni precum responsabilitate, efect de descurajare și acțiune de pedepsire și pare a fi, în principal, legată de gravitatea situației.

Folosirea armelor chimice împotriva civililor reprezintă o crimă atât în dreptul comun, cât și în cel internațional. Însă ideea pedepsirii unui regim pentru acțiuni ilegale prin recurgerea la forță este extrem de controversată. Conform unor experți[19] în drept internațional, consecința firească ar trebui să fie aceea a sesizării Curții Internaționale de Justiție în legătură cu situația umanitară din Siria. Însă abordările juridice și instituționale par a fi fost lăsate deoparte, discursul fixându-se pe chestiunea intervenției ceea ce, spun analiștii, reprezintă o tendință extrem de periculoasă.

Folosirea forței nu poate și nu trebuie să reprezinte o scurtătură pentru justiția internațională sau o modalitate de pedepsire a vinovaților. Exemple precum Irakul au arătat că procesul în cursul căruia este luată decizia politico-militară de a utiliza forța nu este suficient pentru a putea examina pe deplin probele privind eventualele acțiuni ilegale și autorii acestora. Orice extensie a conceptului de intervenție în scopul ”sancționării” unei încălcări de normă prin acțiune militară înseamnă o îndepărtare de la principiile ordinii juridice internaționale stabilite în urmă cu multe decenii și ar polariza și mai mult dezbaterea. De altfel, însuși Secretarul General al ONU[20] a propus o revenire în prim plan a instituțiilor internaționale de justiție, având în vedere dovezile rezultate în urma raportului acestei organizații privind atacul cu arme chimice din 21 august a.c.

Problema distrugerii arsenalului de arme chimice al Siriei

Deși o soluție de distrugere a arsenalului chimic pare să fi fost găsită pentru moment, magnitudinea acestei operațiuni nu poate fi prevăzută. Ea poate dura ani, nu elimină cu totul amenințarea utilizării unor astfel de arme și este plină de riscuri. Statele Unite și Rusia au acordat Siriei termenul de 21 septembrie a.c. pentru a pune la dispoziția comunității internaționale lista completă a tipului de muniție, precum și a locației facilităților de depozitare și de producție a acesteia. Conform planului actual, inspectorii internaționali ar trebui să se deplaseze în Siria până în luna noiembrie, pentru o evaluare preliminară și pentru a distruge echipamentele de producere a armelor chimice. Fiecare componentă a programului de producție a armelor chimice ar urma să fie distrusă în afara țării, până la mijlocul lui 2014[21].

Damascul are opțiunea de a preda voluntar toate armele, de a le plasa într-un punct de colectare în apropiere de graniță sau într-un port de unde personalul internațional ar putea să preia controlul asupra lor și, ulterior, să le transporte într-o locație unde să fie distruse. Acest scenariu are avantajul că ar limita numărul și aria de dispunere a personalului angajat într-o astfel de operațiune, însă ar presupune ca regimului lui Assad să i se acorde beneficiul unei încrederi maxime, de vreme ce nu ar exista posibilitatea de a verifica dacă întreg arsenalul a fost, într-adevăr, predat.

O altă opțiune ar fi o incursiune la scară largă, cu personal militarizat care ar urma să se deplaseze la fiecare facilitate de depozitare, cercetare sau producție, în scopul de a le proteja de forțele rebelilor sau de cele guvernamentale. Dar asta ar echivala cu o invazie sau o ocupație, deși, teoretic, nu s-ar concentra decât în locațiile cu arsenal chimic. Mai mult, personalul ar fi dispersat pe o arie geografică largă, în mijlocul zonelor de luptă, ar necesita aprovizionare cu ajutorul unor convoaie terestre sau aeriene vulnerabile la acțiuni de ambuscadă iar operațiunile ar putea fi de lungă durată, cu costuri foarte mari. Dincolo de riscurile acestui scenariu, o intervenție internațională pentru a prelua controlul asupra facilităților de armament chimic ar putea conduce la prăbușirea regimului, transferând asupra forțelor de intervenție responsabilitatea Siriei post-Assad.

Siria – un conflict caleidoscopic în metastază[22]

Ceea ce ar putea părea un pattern unilateral obișnuit al politicii externe americane – cel puțin în ultimele decenii – este, la o analiză mai atentă, o situație cu implicații extrem de diverse, nu fără conexiuni în planul repoziționărilor geo-strategice la nivel internațional.

În Statele Unite, modul în care președintele Obama a gestionat acest dosar a stârnit critici destul de aspre, unii[23] acuzându-l deschis de lipsă de leadership, și reproșându-i faptul că decizia unei intervenții militare nu ar fi fost pregătită cum trebuie și că nu are o strategie pentru ceea ce va urma în cazul în care Siria va depăși ”linia roșie” trasată de Washington. Mai mult, lui Obama i se impută și faptul de a nu fi reușit să coaguleze, împreună cu aliații săi, o coaliție internațională care să contrabalanseze, cel puțin la nivelul percepției publice, absența unui mandat din partea Consiliului de Securitate al ONU. ”Retorica Secretarului de Stat Kerry și a Președintelui, folosite inițial în favoarea unei acțiuni militare, trebuie să fie mai bine echilibrată, să se adapteze sensibilităților aliaților internaționali și să prezinte deschis ceea ce niciun înalt oficial nu a arătat până acum: ce urmează să se întâmple în Siria și în regiune după atacul Statelor Unite – dacă el va exista. În schimb, Administrația s-a grăbit să desconsidere susținerea internă și internațională. Și-a justificat demersul pe folosirea armelor chimice și pe precedentul pe care acesta l-a creat. Și numai după aceea s-a gândit la o soluție de temporizare și a solicitat autorizarea Congresului.[24]

Aceiași critici avertizează și asupra riscurilor la care atitudinea ezitantă a Președintelui Obama a expus Statele Unite, ca unică superputere. ”Israelul amenință că are ochii ațintiți asupra Iranului. Rusia și China spun: ”V-am spus noi!” Assad continuă atacurile asupra civililor. Franța a fost lăsată să atârne, ca și Marea Britanie de altfel, însă pentru rațiuni diferite. Aliații noștri arabi și Turcia nu au un drum clar pe care să-l urmeze. Întreaga noastră strategie în Orientul Mijlociu rămâne neclară. (…) În situația în care Congresul nu va susține inițiativa Președintelui sau va fi divizat, mesajul va fi și mai prost. O serie de semnale negative va însemna aproape dezastrul. Îndoielile legate de acțiunile Statelor Unite și ale Președintelui său vor atinge nivele periculoase atât în rândul aliaților cât și în cel al inamicilor iar eșecul nostru se va răspândi în Asia, în conflictul din Afganistan, în relația cu Iranul și în efortul de a soluționa procesul de pace dintre Israel și țările arabe. Influența Statelor Unite de a gestiona situația din în statele din regiune va fi serios afectată, mesajul pe care îl vom transmite în privința folosirii și proliferării armelor chimice va fi și mai rău decât dacă nu am fi avut nicio reacție și, în toată această situație, noi nu avem o strategie clară în privința războiului civil din Siria.”

De cealaltă parte, președintele Vladimir Putin a dat șah Administrației Obama prin propunerea avansată în ultimul moment, aceea ca guvernul sirian să plaseze întreg arsenalul său chimic sub controlul Națiunilor Unite. Într-un gest considerat cel puțin neobișnuit pentru un președinte rus, Putin a publicat, la 11 septembrie 2013, un editorial[25] în The New York Times, demers pe care George Friedman îl etichetează drept ”o încercare de a se adresa mai multor tipuri de public și de a exploata criza din Siria pentru a convinge periferia rusă (în principal Europa de Est și zona Caucazului) că țara pe care o conduce este mai puternică decât este în realitate. (…) Putin critică excepționalismul american afirmând că ”este extrem de periculos să îi încurajezi pe oameni să se vadă pe ei înșiși ca fiind excepționali” și adăugând că ”suntem cu toții diferiți” și că ”nu ar trebui să uităm că Dumnezeu ne-a creat pe toți egali.”[26]

Tot Friedman încearcă să explice poziția Moscovei în dosarul sirian. ”Rusia încearcă să fie țara care negociază o soluție. Și, de vreme ce soluția este neclară, Mosacova dorește ca restul lumii să vadă demersul său de preferat unei intervenții militare conduse de Statele Unite. Rusia speră că această nouă definiție a puterii globale va fi remarcată atât în plan intern, cât și în periferia sa căci, în curând, se profilează a fi luate câteva decizii importante, inclusiv în ceea ce privește Parteneriatul Estic al Uniunii Europene, iar Rusia dorește să se prezinte ca fiind mult mai influentă decât Vestul. Cum criza politică și economică se adâncește în Europa iar NATO traversează o criză de identitate, Moscova ar putea beneficia dacă ar fi percepută ca o alternativă la un Bruxelles slăbit.”[27]

Polarizarea atât de radicală a părților aflate în conflict în Siria face ca atât soluția militară, cât și cea negociată, să pară dificil de pus în practică. În plus, transformarea contextului strategic crează premisele unei escaladări a violențelor. Un oficial american aprecia că ceea ce a fost un conflict sirian cu efecte regionale, s-a transformat într-un război regional concentrat în Siria. Opoziția seamănă din ce în ce mai mult cu o coaliție sunnită în care rețele islamiste, Frăția Musulmană siriană, statele din Golf și Turcia au rolul principal. Tabăra pro-guvernamentală care include Iranul, Hezbollahul, Irakul și militanții șiiți irakieni, pare și ea o alianță cvasi-religioasă. Conflictul a reaprins tensiuni în cei mai fragili vecini ai Siriei (Irak și Liban), ei înșiși traversând recent războaie civile.

Unii analiști apreciază că, în lipsa unei soluții unanim agreate, prioritatea ar fi renunțarea, atât de către Statele Unite cât și de Rusia, la abordarea de tip endgame. Dacă Rusia și Statele Unite doresc să transmită un semnal de responsabilitate în rezolvarea dosarului sirian, în primul rând ar trebui să facă eforturi pentru de-escaladarea conflictului. Pentru Moscova, aceasta ar însemna să accepte și apoi să facă presiuni pentru transformări majore ale structurii de putere în Siria și pentru încetarea violențelor asupra civililor. Pentru Washington, ar presupune deplasarea acentului de la o schimbare implicită de regim la o partajare explicită a puterii și la determinarea opoziției de a acționa împotriva propriilor grupări armate, cu implementarea unor acorduri de încetare a focului. Actorii regionali au nevoie și ei, la rândul lor, de garanții. Aparenta determinare a Vestului de a exclude Iranul de la conferințele de pace (poate și pentru rațiuni care țineau de scrutinul prezidențial din această țară) nu va elimina rolul Teheranului la Damasc. Niciuna dintre aceste opțiuni nu poate duce, singură, la soluționarea conflictului. Însă, ar putea fi un început, lucru care, din ceea ce vedem astăzi, este departe de a se întâmpla.



[1] “Timeline: Unrest in Syria”, by Anup Kaphle, Washington Post, September 16, 2013

[2] organizaţie afiliată Al-Qaeda (sursa: Wikipedia)

[3]AFP, 27 august 2013

[4] Press Briefing by White House Press Secretary, August 27, 2013

[5] Interview to BBC World, August 27, 2013

[6] Declaraţii la BBC, 26 august 2013

[7] Declaraţii la Vocea Rusiei, 25 sugust 2013

[8]Alocuţiune în faţa Parlamentului francez, 4 septembrie 2013

[9] Remarks by President Obama in a Press Conference at the G20, September 6, 2013

[10] Vladimir Putin’s news conference following the G20 Summit, September 6, 2013

[11] Possible U.S. Intervention in Syria: Issues for Congress – a CRS report by Christopher M. Blanchard, Coordinator Specialist in Middle Eastern Affairs, Jeremy M. Sharp, Coordinator Specialist in Middle Eastern Affairs, September 12, 2013

[12] “Iranian Strategy in Syria”, by Will Fulton, Joseph Holliday, and Sam Wyer. May 2013.

[13] U.S. Department of State Daily Press Briefing, September 5, 2013.

[14] Umit Bektas, “Turkey adds troops, weapons on southeastern border with Syria,” Reuters, September 8, 2013.

[15] CRS Report R41368, Turkey: Background and U.S. Relations, by Jim Zanotti.

[16] 1 Josef Federman, “With Eye on Iran, Israelis Seek US Action in Syria,” Associated Press, September 2, 2013.

[17] Hussein Dakroub, “Hezbollah will attack Israel if strike aims to topple Assad,” Daily Star (Lebanon), August 28,

2013.

[18] Joshua Mitnick, “Israel Worries Rise over a Syrian Attack,” Wall Street Journal, August 27, 2013.

[19] Syria and the Semantics of Intervention, Aggression and Punishment – analysis by Carsten Stahn, EJIL:Talk!, September 19, 2013

[20] United Nations Mission to Investigate Allegations of the Use of Chemical Weapons in the Syrian Arab Republic. Report on the Alleged Use of Chemical Weapons in the Ghouta Area of Damascus on 21 August 2013. Note by the Secretary-General, September 13, 2013

[21] Stratfor Analysis, 17 septembrie 2013

[22] Syria’s Metastasising Conflicts, a ICG report, June, 27, 2013

[23] President Obama and Syria: The “Waiting for Godot” Strategy, a CSIS report by Anthony H. Cordesman, September 1, 2013

[24] President Obama and Syria: The “Waiting for Godot” Strategy, a CSIS report by Anthony H. Cordesman, September 1, 2013

[25] A Plea for Caution From Russia, op-ed by Vladimir Putin, The New York Times, September 11, 2013

[26] Putin Plays Up Russian Strength, George Friedman, Geopolitical Diary, September 13, 2013

[27] Putin Plays Up Russian Strength, George Friedman, Geopolitical Diary, September 13, 2013