Euroscepticismul – o nouă doctrină în Europa?

Pe măsură ce competenţele şi puterea Uniunii Europene s-au extins, a crescut şi interesul cetăţenilor pentru problemele legate de UE şi de procesul de integrare. În anii ‘60, ’70 şi ’80, dezvoltarea proiectului european s-a bazat, mai mult sau mai puţin, pe o populaţie obedientă. Elitele politice au susţinut entuziast procesul de integrare, reuşind să îşi atragă cel puţin acceptul, dacă nu susţinerea populaţiei în această chestiune. În consecinţă, ani întregi, opiniei publice nu i-a fost atribuită o importanţă prea mare. Aceasta corespundea teoriei neo-funcţionaliste care vedea în atitudinea elitei politice cheia integrării europene. Cu alte cuvinte, opinia publică era văzută ca având o oarecare contribuţie în formularea politicilor la nivel naţional, dar nedeterminând substanţial modul în care se desfăşurau proiectele europene.

Însă, din anii ’90 (ratificarea Tratatului de la Maastricht), când Uniunea a început să se implice nu numai în chestiuni economice, dar şi politice, UE s-a confruntat cu mari dificultăţi. Uniunea a ajuns să fie considerată ca lipsită de legitimitate, ceea ce a făcut ca acţiunea ei să fie etichetată ca având un serios „deficit democratic”. Sondajele de opinie au evidenţiat o scădere a susţinerii publice pentru integrarea europeană. În privinţa direcţiei în care se îndreaptă acest proiect, pare că s-a creat un clivaj între populaţie şi elitele politice. Această situaţie a dat naştere conceptului de euroscepticism. Fenomenul a devenit din ce în ce mai problematic pentru Uniune, în special în momentul în care Olanda şi Franţa au respins proiectul unei „constituţii” europene, sau cu ocazia ratificării Tratatului de la Lisabona.

Cu cât acţiunea UE e tot mai mare şi mai ambiţioasă, cu atât opoziţia şi scepticismul cetăţenilor faţă de proiectul european devin tot mai îngrijorătoare pentru clasa politică. Uniunea Europeană este din ce în ce mai contestată deoarece este percepută a fi devenit un proiect politic prea complex. Cetăţenii se simt departe de instituţii şi de procesul de integrare. Utilizarea referendumurilor ca instrumente de susţinere sau de legitimare a unor schimbări majore (a se vedea extinderea UE) a pus în evidenţă riscul apariţiei unei reacţii publice negative. Tratatul de la Maastricht, în 1991, nu numai că a pus capăt erei consensului permisiv, dar a şi marcat renunţarea la moda referendumurilor de ratificare, rezultatele acestora arătând clar că elitele politice europene nu-şi mai pot permite să se bazeze pe susţinerea populaţiei în privinţa proiectului de integrare.

De atunci, au existat încercări de a recuceri încrederea cetăţenilor. Comisia Europeană a elaborat aşa-numitul „Plan D pentru democraţie, dialog şi dezbatere”, care identifica în deficienţele democratice şi lipsa de informaţii principalele cauze ale scepticismului. Paradoxal este, însă, că respingerea, de către Franţa şi Olanda, a Tratatului Constituţional (printre obiectivele căruia se afla tocmai întărirea participării cetăţenilor la procesul decizional la nivelul UE), a avut loc în urma unei campanii extrem de disputate în plan public. Însuşi procesul de redactare a proiectului de tratat s-a desfăşurat după un mecanism nou şi deschis, în scopul de a creşte democraţia şi transparenţa. Se pare, însă, că rezultatul obţinut a fost tocmai cel contrar. Cu alte cuvinte, eforturile clasei politice n-au avut prea mare influenţă asupra unei opinii publice din ce în ce mai contestatare la adresa Uniunii.

Iniţial, euroscepticismul a fost perceput ca un sindrom britanic. În prezent însă, el a cuprins întregul continent. Aşa cum arată datele ultimului Eurobarometru, încrederea în proiectul european s-a prăbuşit de la +10 la -22% în Franţa, de la +20 la -29% în Germania, de la +30 la -22% în Italia, de la +42 la -52 % în Spania, de la +50 la +6% în Polonia şi de la -13 la -49% în Marea Britanie.

Printre pricipalele critici aduse acţiunii UE, se află deficitul democratic, lipsa transparenţei, inflexibilitatea, limbajul complicat, tendinţa creării unui superstat puternic centralizat, teama unei ameninţări simbolice la adresa comunităţilor naţionale etc. Obstacolul major în relaţia cu instituţiile europene pare să fie imposibilitatea de a identifica modalităţi potrivite de gestionare a relaţiei naţional vs. supranaţional, la nivelul responsabilităţilor guvernamentale.

Majoritatea teoreticienilor sunt de părere că există câteva definiţii şi grade ale euroscepticismului, de la atitudinea critică faţă de unele aspecte punctuale ale acţiunii UE dar favorabilă ideii de integrare europeană, la respingerea totală a acestui proiect. Conform studiilor apărute pe acest subiect, au fost identificate patru tipuri de sceptisicm:

– euroscepticismul bazat pe criteriul economic (denumit şi euroscepticism instrumental) – care cuantifică pragmatic beneficiile şi costurile concrete care decurg din apartenenţa la Uniunea Europeană, rezultate sau nu în urma unui proces de cooperare;

– euroscepticismul bazat pe criteriul suveranităţii – care consideră că, la nivelul UE, cooperarea nu trebuie să reprezinte o provocare la adresa suveranităţii naţionale. Euroscepticii de acest tip se declară în favoarea cooperării supranaţionale în chestiuni pe care statul nu le poate gestiona singur (precum problemele legate de mediul înconjurător sau lupta împotriva criminalităţii organizate), însă doresc păstrarea competenţelor la nivel naţional în cazul politicilor socio-culturale;

– euroscepticismul bazat pe criteriul democratic – care percepe actuala structură instituţională a Uniunii ca fiind inadacvată din perspectiva reprezentării şi participării democratice a cetăţenilor;

– eurosceptisicmul bazat pe criteriul politic – care evaluează acţiunea UE în funcţie de doctrina/apartenenţa la o familie politică; analiştii sunt de părere că forma dominantă a acestui tip de contestare este „socială” (Europa nu este suficient de socială).

Se consideră că procesul de integrare a întărit puterile executive ale UE, în detrimentul celor ale parlamentelor naţionale. Parlamentul European, singura instituţie aleasă, este perceput ca având o poziţie relativ slabă în configuraţia instituţională a  Uniunii, neputând să-şi îndeplinească funcţia principală de a controla executivul şi de a-i cenzura acţiunile. Deşi competenţele PE au crescut în ultimii ani, alegerile pentru această instituţie sunt considerate „de rangul doi”, ceea ce înseamnă că interesul pentru politica naţională continuă să fie dominant. De asemenea, nu există percepţia unor forţe politice pan-europene puternice care concurează în aceste alegeri.

Instituţiile europene sunt văzute ca fiind prea departe de cetăţeni, care nu înţeleg sistemul UE. Politicile adoptate la acest nivel nu au susţinerea majorităţii populaţiei iar caracterul neo-liberal al pieţei unice şi al Uniunii Monetare Europene pare să fi deviat de la preferinţele electoratului care, în general, se pronunţă pentru o Europă mai socială.

Cel mai adesea, euroscepticismul este asumat de partide politice protestatare, aflate la periferia sistemului partinic actual şi în afara guvernelor. Această atitudine nu reprezintă, neapărat, obiectivul lor principal, însă ea este considerată ca aducătoare de beneficii în termeni electorali. Euroscepticii de acest tip speculează declinul general al încrederii în guverne şi în instituţiile politice şi folosesc alienarea politică publică şi cinismul în avantaj propriilor formaţiuni.

Raţiunile euroscepticismului sunt diferite în vechile şi noile state membre ale Uniunii Europene. Mult dezbătutul „sindrom post-aderare la UE” în Europa centrală şi de est își are resorturile în dezamăgirea produsă de nivelul dezvoltării economice, cu impact asupra confruntării politice. Pentru a compensa lipsa libertăţii de acţiune la nivel naţional, se foloseşte adesea un tip de soft euroscepticism, ca instrument strategic sau ca simplu gest de ”umflare a mușchilor”, alături de euroscepticismul dur, articulat de partidele de extremă-dreapta.

Conform ultimelor date publicate de Eurobarometru, toată lumea pare să-şi fi pierdut încrederea în proiectul european, atât statele principal creditoare cât şi cele debitoare, statele din zona euro, statele candidate şi cele care aplică politici punctuale de tip „opt-out”. Actuala criză economică a adâncit diferenţele dintre „centru” şi „periferie” (care pot fi citite şi în cheia relaţiei nord-sud), ambele tabere utilizând instituţiile UE pentru a-şi promova interesele. Astfel, cetăţenii statelor creditoare refuză să finanţeze datoriile altor state, în lipsa unor mecanisme de control al cheltuielilor. Prin Pactul Fiscal şi prin criteriile impuse de Banca Centrală Europeană, oficialii de la Bruxelles au trecut dincolo de „linia roşie” a suveranităţii naţionale a ţărilor membre. Pentru un număr tot mai mare de cetăţeni din flancul sudic, acţiunile Uniunii Europeane arată din ce în ce mai mult a ceea ce Fondul Monetar Internaţional a făcut în America de Sud: o cămaşă de forţă aurită care îngustează spaţiul politicilor proprii şi goleşte de conţinut democraţiile naţionale. În această nouă situaţie, guvernele par că vin şi pleacă, însă politicile rămân aceleaşi.

Au fost avansate unele  propuneri de ameliorare a deficitului democratic, prin reformarea mecanismului instituţional de luare a deciziilor la nivelul Uniunii, cum ar fi creşterea rolului parlamentelor naţionale (în prezent, acestea nu au competenţa de a include subiecte pe agenda europeană, nici de a iniţia sau revizui legislaţia UE; în acest fel, mecanismul de decizie ar deveni mai larg şi mai transparent, iar  Comisia Europeană şi-ar pierde monopolul de iniţiator) sau introducerea unei susţineri a unei majorităţi de două treimi din parlamentele naţionale pentru o propunere a Comisiei.

Există vreo legătură între acoperirea, de către mass-media, a subiectelor legate de Uniunea Europeană şi euroscepticism? Potrivit unor experţi, mass-media poate atât alimenta, cât şi reduce euroscepticismul. Cetăţenii pot fi interesaţi de acest subiect, păstrându-şi, însă, atitudinea critică faţă de performanţa politicienilor. În mod paradoxal, o mai mare acoperire media poate contribui la creşterea euroscepticismului, şi invers.

În ciuda acestui curent de opinie contestatar, rămâne întrebarea: există o alternativă viabilă la acest proiect? Pentru unii, transformarea uniunii monetare în uniune politică (care, totuşi, să nu cadă în capcana tehnocraţiei) pare să fie singura soluţie. Însă această decizie nu este uşor de luat de către membrii Consiliului European care sunt, în acelaşi timp, şi şefi de stat şi de guvern. Pe de o parte, calculele electorale îi împiedică să susţină o măsură atât de impopulară, nemaivorbind că nu este în interesul lor să se lase privaţi de puterea de decizie. Pe de altă parte însă, nu vor putea să ignore la infinit constrângerile economice care, mai devreme sau mai târziu, vor impune un nivel de integrare mai profundă sau, cel puţin, o opţiune fermă între alternative mult mai dificile.

Într-un sistem politic naţional funcţional, partidele ar trebui să poată să exprime diferite poziţii, să acţioneze ca un arbitru şi să găsească o platformă comună. Însă acest lucru este exact ceea ce lipseşte sistemului politic european. În lipsa unor partide politice autentice şi a unor guverne funcţionale, Uniunea Europeană nu poate compensa eşecul democraţiilor naţionale. În loc să reprezinte un loc al confruntărilor de idei, UE se zbate în cercul vicios marcat de populismul anti-european şi acordurile tehnocrate ale unor state membre care se tem de reacţiile propriilor cetăţeni.

Există speranţa că, o dată ce se va relua creşterea economică, euroscepticismul se va diminua. Însă prăbuşirea încrederii în Uniunea Europeană semnifică mai mult decât atât. Entuziasmul pentru proiectul european nu va reveni dacă UE nu îşi va schimba semnificativ modul în care relaţionează cu statele membre şi cetăţenii acestora.

Surse:

Paul Taggart & Aleks Szczerbiak – Three Patterns of Party Competition Over Europe (Paper Prepared for Conference ‘Euroskepticism—Causes and Consequences’, July 1-2, 2005, Amsterdam)

Helle Schrøder Hansen – Euroscepticism – A multidimensional understanding of the concept and a comparative analysis of public scepticism in Britain and Denmark

http://projekter.aau.dk/projekter/files/14405753/Thesis.pdf

Catharina Sørensen – Love me, love me not… A typology of public euroscepticism:

https://www.sussex.ac.uk/webteam/gateway/file.php?name=sei-working-paper-no-101.pdf&site=266

Jose Ignacio Torreblanca and Mark Leonard  – The continent wide rise of euroscepticism:

http://ecfr.eu/page/-/ECFR79_EUROSCEPTICISM_BRIEF_AW.pdf

Damian Chalmers – Democratic Self-Government in Europe:

http://www.policy-network.net/publications/4399/Democratic-Self-Government-in-Europe

Jürgen Habermas – Democracy, Solidarity And The European Crisis:

http://www.social-europe.eu/2013/05/democracy-solidarity-and-the-european-crisis-2/

GALERIE FOTO

One thought on “Euroscepticismul – o nouă doctrină în Europa?

  1. 76Boyce

    Hi blogger, i must say you have hi quality posts here. Your page can go viral.

    You need initial traffic boost only. How to get it?
    Search for: Mertiso’s tips go viral

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *